LEACURI ROMANESTI VECHI!

Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară, putând fi considerată un dar strămoşesc, iar fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de români, permite să identificăm o formă primară, arhaică a acestei arte, care, după anumite indicii istorice şi de limbă, o putem atribui tracilor, mai exact sacerdoţilor getodaci.
Un aspect particular referitor la tradiţiile medicale preistorice, sesizat deja, este acela că începând din mileniul IX î.Hr., au fost produse în Spaţiul Carpatic figurine de lut cu caracter artisticobiologic,
reprezentând bărbaţi sau femei, figurine ce prezintă mici orificii ca nişte împunsături de ac, corespunzătoare punctelor de acupunctura cunoscute de medicina tradiţională chineză. Au fost descoperite, de asemenea, statuete şi vase antropomorfe care prezintă spirale
sau romburi spiralate situate exact în dreptul plexurilor psihoenergetice,
cunoscute în fiziologia mistică indiană sub numele de cakra ("roată"). Aceste reprezentări au avut cea mai mare răspândire în mileniul IV î.Hr., perfecţionânduse până la ocupaţia romană a Daciei. Numărul statuetelor autohtone străvechi la care au fost indentificate până în prezent incizii de trasee (reprezentând schematic meridiane energetice) sau puncte de ordin bioenergetic acupunctural, se ridică la 238, douăzeci dintre acestea găsindu-se la Muzeul Naţional de Istoria României. Toate aceste statuete sunt de pe teritoriul României, iar punctele marcate (coincidente cu cele din acupunctura chineză) sunt reale, neconfundânduse cu punctele de eroziune, sunt rotunde şi bilateral dispuse (simetrice), cu topografie identică hărţilor moderne de acupunctura chineză.
Pentru desemnarea traseelor bioenergetice proiectate la suprafaţa corpului omenesc, numite de indieni nadi (cu sensul literal de canale, vase, dar şi "nervi") iar de chinezi "meridiane", există corespondentul românesc de "râuri", folosit de practicienii populari ai unei terapii acupuncturale specific ţărănească, care se practică într-o serie de locuri din ţară.
Dacă se ţine cont de vârsta celor mai vechi dintre aceste figurine antice antropomorfe găsite pe teritoriul ce ţine de Carpaţi (datând cu începere din mileniul IX î.Hr.), ar rezulta logic că, cu multe mii de ani în urmă, aici se stăpâneau cunoştinţe medicale şi de fiziologie energetică subtilă care aveau să devină mai târziu specifice medicinei tradiţionale chineze (acupunctura) şi mistici indiene (tantra-yoga).
Asemenea afirmaţii pot părea hazardate, dar, dacă se ţine cont de faptul că migraţiile popoarelor indoeuropene au pornit dintr-un punct comun acum mai multe mii de ani în urmă, punct situat chiar în Carpaţi, şi că popoarele de aici au ajuns până în peninsula indiană (sub numele de arieni), ele devin probabile.
Un arheolog american afirma în această privinţă, că "civilizaţia s-a născut acum 1315 mii de ani acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi atât spre răsărit cât şi Spre apus".
N-ar trebui să mai surprindă astăzi că cele mai vechi civilizaţii europene cunoscute au apărut, cu milenii înainte de era noastră, în Spaţiul Carpatic (adevărată "matcă" a populaţiilor indoeuropene), de aici răspândindu-se, mai întâi spre vest şi sud, mai apoi spre est, până în India.
Referitor la "acupunctura" străveche a tracilor, clarvăzătoarea Vanga din Bulgaria, o veritabilă sibilă tracă, spunea unui medic acupuncturist că, pentru a fi eficient tratamentul, acele trebuiesc să fie din argilă arsă şi nu din metal, iar aceste ace din argilă arsă trebuie să fie încinse pe jar înainte de folosire.
Cercetări paleontologice, de arheologie stereoscopică, făcute în România în anii 1967/1969, în Carpaţii Meridionali cu precădere, asupra gravurilor pe stânci ce ţin de neolitic, au dus la identificarea unor figurări criptice ce ţin de tehnica magică a sculpturii megalitice (în care contribuţia omului se poate limita chiar şi numai la amenajarea unei anumite configuraţii a unei stânci). Aceste figurări nu devin vizibile decât în anumite momente ale zilei, în care trebuie să coincidă luminozitatea, punctul de observaţie şi "iniţierea mitică a observatorului". Concluzia şefului echipei de cercetători, paleontologul peruvian Daniel Ruzo, este că în zona vârfului "Omu" din munţii Bucegi ai lanţului carpatic ar trebui să existe o peşteră sau o reţea de galerii subterane care să conţină un tezaur iniţiatic ancestral, în acord cu faptul că, "Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi".
Amintim aceste cercetări şi concluziile lor pentru a putea crea o imagine mai largă asupra contextului în care au apărut vestigiile milenare de medicină ce au fost descoperite în aceste locuri.
Locul "iniţiatic", care a trezit interesul cercetărilor paleontologice din 1967/1969, anume spaţiul muntos ce se întinde de la Sfinxul Carpatic până la Vârful Omu, se află în interiorul unei uriaşe "Zone crepusculare", zonă care, cu aproximaţie, acoperă uriaşul dreptunghi geografic delimitat de meridianele de 23 şi 26 grade şi de paralele de 45 şi 46grade; în această zonă au fost semnalate repetate fenomene O.Z.N., «lumini» rostogolindu-se în miez de noapte, dar mai ales au fost efectuate fotografii "astrale", fotografii care 1a developare revelau prezenţa unor fenomene luminoase stranii. Astfel de fotografii au surprins o imensă coloană luminoasă ridicându-se din zona Vârfului Omu şi pierzându-se in spaţiul cosmic (precum un *axis mundi», după cum au apreciat unii dintre cei ce au studiat-o).
Aceste imagini par să vină în întâmpinarea mitologiei trace nord-dunăreane, conform căreia în Carpaţi, este localizată una din cele şapte coloane ale cerului.
Această Zonă crepusculară, care este de fapt centrul geografic al României (ca şi al vechii Dacii), cuprinde cei mai înalţi munţi ai Carpaţilor, în care sunt prezente atât reprezentări megalitice, cât şi vechiul sanctuar magic dac de la Sarmisegetusa.
Mai mult decât probabil, tot în această Zonă se află şi Cogainonul, muntele în care s-a retras spre nemurire marele zeu dac Zalmoxe.
In Dacia preistorică exista o Cale Sacră care, plecând din sudul Daciei, mergea după cum indica Pindar până la locul comun de adunare al hiperboreilor. Enigmatica Hyperboreea raiul nordic al antichităţii, (Shamballa popoarelor europene antice), era pentru vechi traci, locul de permanentă reîntoarcere. Acea cale iniţiatică, numită de Herodot
Exampaeos, era marcată de vechi sanctuare şi de monumente megalitice, sau trecea prin impresionante chei naturale cu stânci special amplasate, aşa cum sunt Cheile Bacului din Carpaţii Orientali care încep dincolo de Prut şi continuă peste Nistru până la Don, ca o cale triumfală de tipul aliniamentului megalitic. Multe dintre aceste monumente megalitice
mai pot fi încă văzute, dar arareori. Altele sunt astăzi distruse. Aşa este cazul complexului megalitic cu statuia menhir ce o reprezenta pe Dochia (Dacia). Acest monument se afla înălţat pe cel mai înalt munte al Moldovei, Ceahlăul. Despre acest monument scria pe la 1700 domnitorul Moldovei, spunând că în vârful muntelui se vede o "statuie foarte veche", înaltă de 11 metrii şi reprezentând o femeie bătrână, de la baza căreia izvorăşte un izvor nesecat de apă. Pe dealurile din jurul muntelui se văd
"urme de cai, de câini şi păsări imprimate pe stânci", care sunt numite de popor "La sămne".
O interesantă întâmplare, petrecută în 1979, în Bulgaria, vorbeşte îndeajuns despre stranietatea şi funcţionalitatea monumentelor de tip megalitic încă existente pe vechiul teritoriu trac. Intr-o zi, renumita sibilă Vanga, clarvăzătoare şi vindecătoare, a început să îi descrie amănunţit unei nepoate un loc aflat la munte, cerându-i să fie acolo la data de 5 mai.
Este interesant de precizat că Vanga a ales să locuiască la Rupi, deasupra unor străvechi sanctuare trace, spunând că de aici îşi trage energia şi forţa pentru a-şi face prezicerile. Acest loc, la Rupi, este un important nod şi pentru traseele păsărilor migratoare. De aici pleacă spre sud toamna, şi aici se întorc primăvara mari stoluri de păsări.
Au plecat în această expediţie pornită din indicaţiile vizionarei un grup de prieteni, printre care se afla şi nepoata Vangăi. Ajungând la muntele indicat s-au oprit la poalele unei stâncii ce avea cioplite în partea superioară trei cercuri de mărimea unor farfurioare ce formau un triunghi cu vârful ascuţit îndreptat spre sol. Conform indicaţiilor Vangăi, stânca trebuia privită la primele raze ale Soarelui şi ale Lunii. Exploratorii au fost martorii unui interesant joc al luminii, atât la apariţia soarelui, cât şi la cea a lunii, dar ceea ce avea să fie frapant s-a întâmplat mai târziu, în noapte, când partea netedă dinspre sud a stâncii s-a iluminat, parcă din interior, asemenea ecranului unui televizor şi, în mijlocul întunericului montan, s-au conturat imagini în nuanţe cenuşiu deschis. "O clipă mai târziu relatează nepoata Vangăi au apărut, profilându-se într-o
lumină albă... două chipuri! Erau imense, ocupând aproape tot spaţiul luminat stânca netedă, avea cel puţin cinci metri înălţime şi trei sau patru metri lăţime. Figurile se vedeau atât de clar şi se conturau atât de
bine, încât am avut sentimentul că, din clipă în clipă, se vor desprinde de stâncă şi o vor porni spre noi. Era atât de cutremurător, încât am încremenit..." Imaginea din primul plan era aceea a unui bărbat în vârstă, în mărime naturală, îmbrăcat cu o robă lungă până la pământ, şi având plete lungi până la umeri. Mâna stângă îi atârna pe lângă corp, iar cea dreaptă ţinea un obiect sferic.
Numeroasa populaţie a tracilor cu adânci rădăcini în întregul spaţiu carpato-balcanic este cunoscută din cele mai vechi timpuri, din zorii istoriei. începând cu Iliada lui Homer, izvoarele literare şi istorice au menţionat existenţa tracilor, de-a lungul a două milenii, până când, în urma expansiunii altor popoare, ei au trecut pierzându-şi numele în fiinţa popoarelor moderne din acest spaţiu. Toate naţiunile care trăiesc astăzi în această zonă geografică în centrul căreia se află România, au suferit, în trecutul îndepărtat, într-o măsură mai mică sau mai mare, influenţa tracilor. Cea mai mare pondere a acestei influenţe o întâlnim la poporul român, urmaş direct al dacilor, "cei mai drepţi dintre traci". Totuşi urmele tracilor sunt vizibile atât la nord de Dunăre, în România şi în Basarabia îndeosebi, cât şi la sudul Dunării, în Bulgaria de exemplu, unde întâlnim monumente megalitice, tradiţii şi obiceiuri de sorginte tracă, asemănătoare sau identice cu cele din România.
Este cunoscut faptul că Iordanes, scriind despre sacerdoţii getodaci
(în Getica), afirma că aceştia observau efectele plantelor asupra oamenilor, adică studiau virtuţile medicale ale acestora. Studii consacrate spiritualităţii şi vieţii geto-dacilor, conchid că ei au cunoscut o dezvoltată medicină populară şi că atinseseră chiar faza medicinei hieratice.
Sacerdoţii daci, trăiau retraşi în vârfurile munţilor, ocupându-se
cu medicina, cu astronomia, cu ştiinţele naturii, cu filozofia... Ei erau numiţi de către romani pileaţi, de la "pileus", un fel de căciulită de pâslă, însemn distinctiv al castei sacerdotale. Aceştia după Iordanes îi
instruiau pe ceilalţi daci în *legile fizicii», făcându-i să trăiască în armonie cu natura. El spune că aceste «legi», care aveau bineînţeles un caracter global, de la macrocosmos la microcosmos, se mai păstrau încă pe vremea sa, sub formă scrisă, numindu-se «belagines».
Un loc important în terapeutica dacilor, l-au deţinut şi virtuţile plantelor, căci întâlnim în "De materia medica" a lui Pedanios Dioscoride (scrisă în a doua jumătate a sec I d.Hr.), mai multe nume de plante vindecătoare în forma lor dacică.
Cel mai edificator autor, referitor la imaginea din antichitate a tracilor a fost însă Platon, care într-unul din celebrele lui dialoguri, Charmides, spunea: "Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am
învăţat cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, [medici-călugări] despre care se zice că au şi darul de-a
te face nemuritor. Iar tracul acesta arăta că medicii greci spun, pe bună dreptate, cele pe care le-am amintit eu acum: Numai că Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este zeu, mai spune că, aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii, fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel nu poţi vindeca nici trupul fără suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui s-o întreprindă şi că, dacă acesta nu se simte bine, este cu neputinţă ca partea să se simtă bine». Căci, spunea el? Toate se trag din suflet, atât cele rele cât si cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să-I dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul cât şi restul trupului s-o ducă bine. Iar sufletul, spunea el, se îngrijeşte cu anumite descântece... Arătându-mi deci leacul şi descântecul, el îmi spunea: «Să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui, care nu-şi va fi dăruit mai întâi sufletul, spre îngrijire descântecului. Aceasta, zicea el, este greşeala pe care, acum, o săvârşesc oamenii, că încearcă să devină un fel de medici ai câte unei părţi, fără de cealaltă»".
Incantaţiile magice sau descântecele, le întâlnim pretutindeni unde se află românii, şi probabil că tot aşa era şi pe vremea dacilor şi a celorlalţi traci, după cum este atestat de către cel mai mare filozof grec după Socrate. Multe din cuvintele descântecelor româneşti au sensuri pierdute astăzi, ele părând să aparţină acelui fond de cuvinte dacice, astăzi uitate. O serie de practici magi-corituale şi de empirism medical, nemaiîntâlnite la vecinii românilor, sau la alte popoare, vin să ateste ideea că ele aparţin medicinei hieratice, sacerdotală, a strămoşilor daci. Acele *belagine» de care amintea Iordanes, «legile naturii» ale sacerdoţilor daci, se transmiteau de către poporul neştiutor de carte, din generaţie în generaţie, în chip tainic, pe cale orală, cântându-le, aşa cum se obişnuia pe atunci cu toate legile.
Unii cercetători cred că ele s-au păstrat fragmentar, ca relicve arheologice, în descântecele poporului român.
O notă aparte în specificul conceptual tracic este descifrarea, din relatarea lui Platon, a unei doctrine analoage integralismului hipocratic grecesc. Acest lucru poate fi asociat însă, cu relatarea vechilor biografi ai lui Hipocrate, care afirmă că el a stat o vreme în nordul Traciei, şi cu constatarea anumitor autori moderni că unele cărţi hipocratice au fost
scrise într-o"greacă tracică" (cărţile I şi III ale Epidemiilor).