MOSTENIREA REGNULUI ANIMAL

Fiinta umana este o sinteza a tot ceea ce exista în univers. Asa încât sa nu va mire când ma auziti spunând ca si animalele se afla în ea; ele se afla în subconstientul omului, sub forma de instincte, impulsiuni, tendinte. Viata noastra instinctuala si pasionala reprezinta o multime de animale pe care avem sarcina de a le domestici si de a le pune la munca, asa cum omul a facut deja cu calul, boul, câinele, capra, pisica, oaia, camila, elefantul si altele.


Pe vremea când Adam si Eva traiau în Paradis, ei convietuiau în fratie cu animalele si acestea la rândul lor traiau pasnic împreuna. Adam le avea în grija si toate îl ascultau si îl întelegeau. Îmi veti spune ca n-ati întâlnit niciodata o astfel de relatare în nici o lucrare a vreunui istoric; da, dar daca aveti la dispozitie Akasha Vhronica, Analele umanitatii, puteti afla ca înainte de cadere, când fiinta umana avea lumina, cunoasterea, frumusetea, puterea, toate fortele naturii erau în armonie cu ea si o ascultau. Dar ulterior, când omul a hotarât sa asculte si sa urmeze alte voci si alte vointe, simbolizate în Geneza prin sarpe, el si-a pierdut lumina ca si puterea asupra animalelor, în sânul carora s-a produs atunci o adevarata scindare: unele au continuat sa urmeze omul si i-au ramas credincioase, altele i-au declarat razboi pentru ca nu au putut sa-i ierte greseala.

Bineînteles, majoritatea oamenilor este departe de a accepta o asemenea idee, ei nu vad nici o legatura între natura lor si cea a animalelor.

Dar eu va pot spune ca multe din starile noastre interioare au forma tigrilor, a mistretilor, a crocodililor, a leoparzilor, a cobrelor, a scorpionilor, a caracatitelor, în timp ce altele au forma pasarilor pline de duiosie, de bunatate. O întreaga fauna misuna în interiorul nostru. Daca va închipuiti ca animale preistorice ca dinozaurii, ihtiozaurii, pterodactilii, diplodocus sau mamutii au disparut, va înselati, caci ele exista înca în noi. Îmi veti spune: “Dar nu exista atâta loc în noi!” Da, bineînteles, dar ele exista sub o alta forma în corpurile noastre: astralul inferior si mentalul inferior. Trebuie sa întelegeti ca importante nu sunt nici forma si nici dimensiunea fizica a animalului, ci natura sa, chintesenta manifestarilor sale.

Fara îndoiala ca ati remarcat ca indiferent de aspectul sau fizic, fiecare animal se recunoaste printr-o însusire proprie. Despre iepure nu se vorbeste atât despre modul în care se hraneste sau despre urechile sale lungi si mari cât despre temperamentul sau fricos.

Despre lup nu se pomeneste atât gâtul sau gros sau capacitatea de a parcurge distante lungi cât despre instinctul sau de a ucide: când îi este foame si ataca o stâna, deseori nu ucide o singura oaie, cât i-ar fi suficient pentru a-si potoli foamea, ci mai multe.

Leul are drept caracteristica mândria si cutezanta; tigrul, cruzimea; vulturul, privirea patrunzatoare si dragostea de înaltimi; tapul, senzualitatea; porcul, murdaria; pisica, independenta si supletea; boul, rabdarea; camila, sobrietatea; cocosul, combativitatea, s.a.m.d... Daca ar trebui sa trecem în revista toate animalele, nu am mai termina.

Deci, animalele se regasesc în noi prin calitatile sau prin defectele lor. Pe de alta parte exista persoane a caror figura ne aminteste figura unui animal. Deseori, am verificat si eu câta dreptate avea fizionomistul elvetian Lavater observând asemanari între anumiti indivizi si unele animale: purcelusi, berbeci, maimute câini, cai, camile, gaini, pesti, etc.

Urmariti-va si veti putea descoperi o sumedenie de animale în voi: veti vedea ca un anume sentiment este un leu, ca un altul este scorpion... Gândurile corespund lumii înaripate, ele au o analogie cu pasarile, în timp ce sentimentele îmbraca un domeniu foarte vast: reptile, patrupede, oameni si deasemenea elementalii, larve, spirite desîncarnate... Din toate populatiile si triburile care au existat, nici unul nu a disparut. Totul traieste în om, dar va este greu sa întelegeti în ce fel si în ce stare a materiei mai subzista ele. Pentru moment eu va spun doar câteva cuvinte, dar voi sa retineti ca în om se regaseste totul: muntii, lacurile, râurile, mineralele, metalele, si bineînteles, animalele.

Si acum sa vedem care este rolul omului?

Omului îi revine sarcina de a îmblânzi, de a armoniza si de a reîmpaca tot ce se afla înauntrul sau. În acest fel, fiarele vor deveni animale domestice care vor munci pentru el. Este în interesul lui, si asta se vede în viata de toate zilele: taranul care are multe animale domestice le pune la lucrul pamântului, la carat, si traieste si se îmbogateste de pe urma produselor lor.

Oamenilor le revine un rol imens în creatie, rol pe care l-au uitat îndepartându-se de Izvor. Ei nu mai stiu pentru ce sunt predestinati si în loc sa educe animalele dinauntrul lor, ei se comporta ca si ele: se sfâsie si se manânca unii pe altii. Ceea ce este cât de cât omenesc, sunt hainele, decoratiile, casele, câteva carti, câteva opere de arta, da, acestea denota putina caldura, dar viata interioara nu este prea grozava... în ea misuna tot soiul de fiare salbatice; da, aceleasi instincte, aceleasi pofte, aceleasi cruzimi. Sa nu credeti cumva ca omul a scapat de animale. Dar cum nu le vede, el nu crede ca ele pot exista în gândurile si în sentimentele sale. Si cu toate acestea exista! Gelozia, ura, dorinta de razbunare, toate acestea sunt animale. Sarcina noastra este acum de a le îmblânzi, de a le dresa pâna la a le aduce în stare de a ne servi. Furia, vanitatea, forta sexuala, toate trebuie înhamate, domesticite, pentru a ne servi de ele. Cel ce stie sa domesticeasca fiarele care traiesc în el poate sa se bizuie pe munca lor si prin ele va trai în belsug.

Priviti ce se întâmpla în unele regiuni sau în unele tari înca salbatice. Daca copiii, ograda, turma nu sunt supravegheate, daca nu se iau masuri pentru a le apara, fiarele le pot ataca, ucide si devora. Tot astfel, daca omul nu se stie apara, fiarele vin din când în când si îi sfâsie proprii copii. Acestia sunt gândurile lui pozitive, sentimentele frumoase, elanurile, inspiratiile pe care le-a produs. Daca el nu si le protejeaza, ele sunt devorate de altele, de forte ostile care stau la pânda si care vin sa distruga ograda, turma, copiii... si apoi se întreaba de ce este sarac, nenorocit, slab. De câte ori nu am verificat aceasta! Când cineva îmi spune: “Am avut proiecte frumoase, dar nu le mai am. Mi-am pierdut inspiratia, entuziasmul...” îmi vine sa-i spun: “Asta ti s-a întâmplat pentru ca nu ai fost vigilent, pentru ca ai adormit si fiarele au venit si ti-au distrus totul”. De multe ori însa nu spun nimic, caci îmi dau seama ca nu voi fi crezut. Si totusi, cum sa explici faptul ca toate aceste elanuri frumoase au disparut?

Aceasta problema a animalelor din om este foarte importanta. Pentru a le domina trebuie sa fii puternic, iar forta nu se obtine decât prin puritate si prin dragoste. În India, de exemplu, unii asceti sau yoghini care s-au retras în paduri nu-si fac griji din pricina fiarelor care se plimba în jurul lor fara a le face vreun rau. Animalele sunt foarte sensibile, ele simt aura, lumina care emana din aceste fiinte. Oamenii sunt cei care si-au pierdut sensibilitatea, dar ele, animalele, simt. Deci, pentru a se face ascultat de animalele din interiorul sau, omul trebuie sa sporeasca în el lumina, puritatea si dragostea, cu alte cuvinte sa se apropie din ce în ce mai mult de Dumnezeu. În acele momente animalele simt ca el redevine un adevarat stapân al lor si sunt obligate sa-l asculte. Altfel veti putea face tot ce veti crede, dar ele tot nu vor asculta.

Nu sunt singurul care a facut aceasta descoperire: înaintea mea, mii de persoane au descoperit cum animalele i se supun celui ce merge pe drumul de lumina. Dar, eu vorbesc mai curând despre animalele din interior, cazul celorlalte nu este atât de important: nu mergeti prea des prin padure cu riscul de a întâlni fiare. Când am fost în calatorie în India mi s-a întâmplat sa vizitez si regiuni unde traiau tigri. Am fost prevenit, dar ceea ce este extraordinar este ca n-am vazut nici macar unul singur. Cum de s-a întâmplat asa...? Ei bine, sau se temeau de mine, simtind ca sunt mai crud decât ei si dispareau din calea mea, sau n-am avut acest noroc, nu meritam sa-i întâlnesc. Asadar nu stiu daca sunt sau nu în stare sa îmblânzesc fiare din padure...

Si în timpul persecutiilor împotriva crestinilor au existat cazuri în care fiarele, în arene, crutau unele victime. Si, din contra, altele erau imediat sfâsiate. Dar acolo, nu era totdeauna cazul unor persoane insuficient de pure sau lipsite de credinta, ci acele persoane erau predestinate acelui fel de a muri. Caci, felul în care omul moare nu este niciodata voia întâmplarii, fie ea muscatura de sarpe, prabusirea unei case, apa oparita, otrava, înec, glonte sau cutit, totul este hotarât de dinainte dintr-un motiv bine determinat. Fiecare fiinta are legaturi proprii cu unul din cele patru elemente, si de la caz la caz, cel care trebuie sa actioneze este pamântul, apa, aerul sau focul.

Domesticirea propriilor animale este o munca care merita întreprinsa si reusita ei atrage multe avantaje. Cine reuseste sa îmblânzeasca animalele din interiorul sau poate apoi sa actioneze si asupra celor din exterior. Nu se poate actiona asupra altora pâna nu s-a reusit mai întâi asupra celor din interior. Eu am vazut multi îmblânzitori în multe tari. Bineînteles ca simplul fapt ca ei îmblânzesc fiarele nu înseamna neaparat ca au reusit sa-si stapâneasca fiarele din interiorul lor: ei au reusit un dresaj prin teama pe care au inspirat-o animalelor si ele îi asculta, caci nu au încotro, dar atât; când îsi slabesc vigilenta, animalele se arunca imediat asupra lor.

Pe vremea când eram elev de liceu la Varna, în Bulgaria, un îmblânzitor de serpi a venit într-o zi sa faca o demonstratie în fata noastra. Era îmbracat în galben si purta saci cu serpi de toate felurile, chiar si veninosi. Scotea câtiva, îi punea pe podium si începea sa-i fixeze cu asiduitate. Privirea sa era extraordinara si serpii dadeau înapoi. Noi eram foarte impresionati. Dar la putin timp dupa aceea, am aflat ca a murit, muscat de unul din serpii sai. Cu siguranta ca nu fusese suficient de vigilent. Daca s-ar fi supravegheat, daca ar fi reusit sa se stapâneasca si daca mai ales, ar fi stiut sa radieze acea dragoste în fata careia chiar si animalele cele mai crude se înclina, cu siguranta ca nu ar fi fost muscat.

În fine, sa trecem peste toate acestea. Retineti însa ideea ca toate regnurile naturii exista în noi. Sistemul nostru osos corespunde regnului mineral; sistemul circulator regnului animal, sistemul nervos regnului uman. Urmeaza apoi sistemul auric, mult mai subtil decât reteaua sistemului nervos si care este limita între lumea umana si cea angelica.

Toate învataturile initiatice sunt de acord asupra acestui punct: omul este un rezumat al creatiei, de aceea el este numit “microcosmos” sau lumea cea mica prin reflectarea si sinteza “macrocosmosului”, a lumii celei mari, universul. Aceasta cunoastere explica munca Initiatilor; din moment ce toate zonele din univers se afla în ei, ei stiu ca declansând în ei anumite miscari, vor reusi sa atinga Cerul. Dar daca Cerul este continut în om, din pacate, tot în om exista si Infernul. Da, din pacate toti diavolii se afla si ei acolo. Din fericire sunt putin amortiti, paralizati, cloroformizati si unii dintre ei nu mai misca; dar daca sunt reanimati, asa cum poti reanima un sarpe, esti imediat muscat.
 
Din "ALCHIMIA sau CAUTAREA PERFECTIUNII"
 
Autor : OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV